Archive for category studii de caz(i)

Să vorbim de bine tot ceea ce merită vorbit de bine! (…ce nu, nu!)

Intrând pe pagina Facebook  a Hunedoarei Evanghelice am gasit nişte scrieri de acum 2 ani, tot din luna februarie, şi constatam brusc că nu s-a schimbat mai nimic (semnificativ) din ce constatam atunci şi ce pot constata acum (dacă mă uit, că ceva tot s-a schimbat, măcar data din calendar, dar nu mă mai uit că risc să văd  : ) )

https://www.facebook.com/hd.evanghelica/posts/193349537350325?notif_t=like

, , , , , , ,

Un comentariu

Evanghelicii (hunedoreni) între cantitate şi calitate

Iniţial am vrut să scriu cam aşa:  Suntem (părem a fi) obsedaţi (cam dur cuvântul…), mai bine scriu, preocupaţi (în mare măsură) de EVANGHELIZARE, de parcă cel mai important lucru (singurul lucru important) într-o familie, e aducerea copiilor pe lume. 

Pe urmă am amânat, am zis că nu mai scriu, că şi aşa e greu de ales cuvintele cele mai potrivite, care să prezinte realitatea cât mai obiectiv, fără să ne rănească orgoliul…

În nici un caz NU afirm  că vestirea evangheliei (la evanghelizarile special organizate, că la ele mă refer) ar fi ceva ce nu trebuie făcut, (trebuie să fac precizarea asta mai ales pentru cei ce în ultima vreme au tras jumătatea de concluzie că eu văd numai relele noastre) însă mi se pare că uneori/deseori ne „dezechilibrăm”. Partea cealaltă (hrana, prietenia, creşterea, educarea, distracţia, etc.) care ia mai mult timp si cere mai mult efort ar trebui să fie la fel de „prioritară”…nu!?

Dar şi mai bine (zic eu) e să mă folosesc de vorbele unui renumit scriitor şi predicator creştin contemporan, poate că în „oglinda” celor scrise de el (ne) vedem mai clar:

„…a ţine în balanţă aceste cinci scopuri nu e uşor. (închinarea, slujirea, evanghelizarea, părtăşia, ucenicizarea) Cu toţii tindem să supra-accentuăm scopurile faţă de care ne simţim cel mai pasionaţi şi să le neglijăm pe celelalte. Bisericile fac acelaşi lucru. Poţi să-ţi menţii echilibrul şi cursul vieţii alăturându-te unui grup mic în care să înveţi să dai socoteală, evaluându-ţi sănătatea spirituală în mod regulat, ţinînd un jurnal* personal în care să-ţi înregistrezi progresul, şi împărtăşind cu ceilalţi lucrurile pe care le înveţi. […]” – Rick Warren, Purpose Driven Life, Cap. 39 Balancing Your Life, pg. 306, Zondervan, Grand Rapids Michigan, 2002, traducere de R.B.(subliniere şi paranteză adăugată)

*(blog= web+log/ web+jurnal)

, , , , ,

Lasă un comentariu

Care adevăr eliberează? Ce s-ar întâmpla dacă dintr-o dată toţi oamenii din jurul nostru ar fi ca noi?

AVERTISMENT: Textul care urmează este în întregime „frământarea” mea personală cu privire la mediul evanghelic în care am crescut şi cresc. Nu reprezintă poziţia oficială a niciunei biserici evanghelice, nici măcar a aceleia din care fac parte. Mă întreb „cu glas tare”, chiar dacă nu tot timpul găsesc răspunsuri. – Ruben Bucoiu

Până unde duce simplitatea pe care mărturisim că o dorim pentru noi şi pentru semenii noştri? Ce s-ar întâmpla dacă dintr-o dată toţi oamenii din jurul nostru ar fi ca noi?

De ce vrem să apărăm ceea ce este de criticat?

De ce sărim de la situaţii ce par (sau sunt prezentate) destul de sumbru, la extrema cealaltă? Dintr-o dată eliberarea, o eliberare ce e doar proclamată sau simţită, însă nu garantează nimeni permanenţa ei, o fericire de scurtă durată care se întoarce după o vreme la vechea căutare, dintr-o dată eliberarea capătă dimensiuni fascinante.  ­

De ce nu putem prezenta adevărul fără să-l mascăm în frumuseţea mincinoasă pe care omul o îmbrăţişează în caz că o găseşte, transformând astfel adevărul aşa cum e el, frumos sau mai puţin frumos, într-o situaţie dizgraţioasă şi nevrednică de crezare, incredibilă.

Omul care are probleme de tot soiul, merge, să zicem, la o biserică evanghelică sau într-o tabără cu oameni care au şi ei probleme de tot soiul şi pe care încearcă să le rezolve, sau încearcă să le mascheze cu acele aspecte ale vieţii lor care merită etalate şi expuse în văzul tuturor, şi oamenii ăştia îi ajută pe ceilalţi să-şi rezolve problemele în aşa fel că după o săptămâna (de tabără), problemele celor dintâi parcă şi-au găsit „naşul”, parcă şi-au găsit „radiera”. Parcă-i prea simplă soluţia (sau partea pe care o prezentăm noi) „Doar zi o rugăciune şi Domnul te va elibera, viaţa ta nu va mai fi ca înainte.”

E drept că sunt probleme care îşi au rezolvare, care au antidot, care merită abordate tocmai pentru că există remediu în dreptul lor, însă de cele mai multe ori „vindecarea” cere timp şi efort, mai niciodată nu se întîmplă peste noapte, (ca) prin minune. Totuşi atunci când e prezentată oamenilor nevoia schimbării, importanţa realizării consecinteţelor nefaste pe care obiceiurile păcătoase le pot avea şi le au în viaţa noastră, parcă lucrurile se simplifică, fie din incapacitatea noastră de a spune adevărul într-o formă atrăgătoare, fie din inconştienţa grabei de a ajunge la final (înaintea coacerii).

Nu toţi oamenii cad jos de tot în păcat şi nici toţi nu se duc în extrema cealaltă în rezolvarea păcatelor lor. Cei mai mulţi dintre noi trăim străduindu-ne să tindem spre acele lucruri pe care după cărţile citite, după lungi discuţii cu prietenii, cu cei din familie, cu diverşi oameni de specialitate, am ajuns să le preţuim ca fiind valoroase, şi trăim încercând să umplem forma ideala pe care ne-am creionat-o. Standardul divin ne stă înainte, standardele sociale şi culturale, sau pur şi simplu standardele proprii în care ne măsurăm şi prin care ne extragem sentimentul de satisfacţie sau insatisfacţie, de mulţumire de sine sau nemulţumire, evident în luptă permanentă cu standardele altora ce ne sunt impuse mai mult sau mai puţin. Am vrea să trăim după standardele proprii însă am vrea totuşi să nu trăim singuri, să nu ne izolăm într-o lume în care să avem doar noi acces, iar ceilalţi să nu îşi poată aduce, ca să nu zic impune, regulile lor.

De ce criticăm şi condamnăm stricteţea unora, fiind toleranţi cu stricteţea noastră? E trist faptul că reuşim aşa de puţin să fim relevanţi în prezentarea adevărului eliberator al Evangheliei, şi după cum constata Cioran, e mai simplu să-i speriem pe oameni cu grozăvia iadului şi să-i ameninţăm că dacă nu se vor pocăi vor suferi grozava mânie a unui Dumnezeu drept, decât să-i atragem cu un Dumnezeu iubitor, care deşi e drept în pedeapsă, sau, după cum stă scris, va fi drept în pedeapsă, pedeapsa întârzie (cateodată) să vină acum şi aici, în viaţa noastră, lumea continuând să fie o scenă a nedreptăţii şi a nepedepsirii, lumea de sub ochii noştri, în care nu avem ce face decât, pentru a ne adapta şi supravieţui, să intrăm şi noi în mersul ei sistematic.

Avem alternative aşa de puţine, însă condamnăm alternativele laice, le trecem repede prin ciurul tadiţiei noastre evanghelice, nescrisei noastre tradiţii evanghelice, interesată (uneori mai mult) de felul în care ne ţinem mâinile atunci cînd ne rugăm, şi mai puţin de corectitudinea teologiei exprimată în cuvinte, tradiţie preocupată de eşarfa sau pălăria pe care o poartă sau nu o poartă femeia în adunare, însă indiferentă la semnificaţia şi oglindirea simbolului ei. Şi oare nu „strecurăm şi noi ţânţarul şi înghiţim cămila” asemenea feriseilor din vremea lui Hristos, practică pe care o condamnăm în timp ce sub altă formă o practicăm cu regularitate.

Interzicem „podoabele” (şi nu mă refer doar la accesorii) însă nu creem, sau creem prea puţine alte mijloace de împodobire, şi conştienţi (sau inconştienţi) de importanţa şi necesitatea diversităţii în închinare, în manifestare şi exprimare, atunci când se doresc sau se iniţiază schimbări, ne împotrivim lor. Atunci când manifestările par să iasă din tiparele cu care am crescut, împiedicăm varietatea şi libertatea exprimării reîntorcându-ne la „simplitate.”

Până unde duce simplitatea pe care mărturisim că o dorim pentru noi şi pentru semenii noştrii? Ce s-ar întâmpla dacă dintr-o dată toţi oamenii din jurul nostru ar fi ca noi? Aşa se ruga Pavel în timp ce se apăra în faţa autorităţilor romane: „Să dea Domnul ca toţi să fiţi aşa ca mine!” – zicea el. Tare curios sunt la ce aspecte se referea? La cele exterioare, să arătăm toţi ca el, sau la cele interioare şi exterioare prin comportament: să gândim toţi ca el, să înţelegem viaţa ca el, să cunoaştem Scripurile ca el, însă şi ce au scris poeţii (vremii), şi limbile străine pe care le cunoştea el, şi capacitatea şi adâncimea de a descrie şi de a explica viaţa, nu doar pentru noi înşine ci şi pentru ceilalţi. De-ar fi toţi ca noi evanghelicii (hunedoreni), ce s-ar întâmpla cu cultura, cu arta, cu literatura, cu profesionalismul? Nu sunt convins că ar fi o lume mai bună, însă sunt convins că ar fi altfel. (E bine că suntem o minoritate, tot aşa cum sarea e bună doar în cantităţi mici.)

Nu zic aici (şi nici nu vreau să mă gândesc măcar) că aceste lucruri ar degenera sau ar înceta să existe, însă mă întreb oare ce formă ar căpăta? Dacă ele ar merge înainte cu o formă oarecum modificată faţă de forma pe care o au acum, de ce reuşim aşa de puţin să facem uz de ele în exprimarea noastră, a ideilor şi a filozofiei de viaţă pe care zicem că o îmbrăţişăm, o trăim şi o recomandăm şi altora, ba în unele cercuri o prezentăm ca fiind singura vrednică de urmat, singura vrednică de crezut.

De ce nu avem curajul să recunoaştem că falimentăm (din când în când), că „nu tot ce zboară (în vorbirea şi trăirea evanghelicilor) se mânâncă”, şi că ar fi bine să ne oprim şi să ne analizăm din când în când, să mai învăţăm şi de la „fii veacului care sunt mai înţelepţi faţă de semenii lor decât fii luminii”, să ne facem autocritica şi când ceva e de criticat să criticăm şi  când ceva e de apărat să apărăm, fără să uităm necesitatea „tăierii” dinaintea „rodirii.”

Viaţa cu Hristos este/poate fi o permanentă aventură! (iar aventura, prin definiţie, nu e plictisitoare)

, , , , , , , ,

Lasă un comentariu

„Lucrurile îşi găsesc un repaus numai în schimbare.”- Heraclit

Cu ceva vreme in urma dialogam pe Facebook despre plusurile si minusurile evanghelicilor români, eu avându-i în minte desigur pe evanghelicii hunedoreni, sau pe cei pe care am avut ocazia să-i cunosc de-a lungul vieţii. Ce e rău de rău trebuie vorbit (că doar n-o să vorbim de bine), cu specificarea faptului că eu încerc să identific în principal „răul” general, trăsăturile noastre conturate  ca grupare religioasă, nu răul individual care diferă de la individ la individ (dar care contribuie desigur la răul comun).

Înainte de a ni se prescrie reţeta (care de multe ori e greu şi de prescris şi de „înghiţit”) avem nevoie de diagnostic.

Evanghelicii (hunedoreni) sunt reticenţi la schimbare (în biserici, în abordare, în dialog) sub pretext ca schimbarea e „lumească”, iar noi „scris stă” ca trebuie sa „rămânem în starea în care eram când am fost chemaţi” – uitând  parcă faptul că între noi şi creştinii primului secol stau atâtea alte secole. http://www.facebook.com/home.php#!/hunedoara.evanghelica/posts/111598045581574

„Eu am venit ca oile Mele să aibă viaţă, şi s-o aibă din belşug!” Isus Hristos, Ev. după Ioan, cap. 10.10

„Schimbarea este legea vieţii.”John F. Kennedy

„Viaţa este o curgere, este un fluviu, este o mişcare continuă. Dar oamenii au impresia că ei înşişi reprezintă ceva static. Numai obiectele sunt statice, numai moartea este încremenită; viaţa este o continuă schimbare. Cu cât există mai multă schimbare, cu atât viaţa este mai abundentă. Iar o viaţă abundentă aduce cu sine extraordinare schimbări, clipă de clipă.” Osho în Viaţa este aici şi acum

, , , , , , , , , ,

Lasă un comentariu

Studiul şi regulile (lui) – 3.Împărţirea Scripturii

Mi-am propus cu ceva vreme în urmă să scriu câte ceva despre studiul bibliei şi câteva din regulile de care trebuie să ţinem cont atunci când trecem de la pasul citirii la pasul adâncirii celor citite, la studiu.

Pentru că Sfânta Scriptură nu este în primul rând un manual tehnic, o carte care să prezinte doar legi şi precepte, ci este plină de povestiri, de naraţiuni, de întâmplări şi dialoguri în care oamenii pe care ni prezintă se confruntă cu tot felul de situaţii de viaţă sau cu filosofia de viaţa ce generează o anumită gândire şi comportament, atunci când ne interesează o anumită temă, sau subiect, trebuie să facem efortul de a trece dincolo de naraţiune, spre a extrage din text ceea ce prezintă în formă directă sau indirectă.

Efortul acesta, paşii pe care-i facem se supun unor reguli pe care trebuie să le cunoaştem şi să le respectăm dacă nu vrem să ajungem la erori grave de interpretare, să forţăm textul să „spună” altceva decât a intenţionat.

În România şi alte ţări europene se circulă pe partea dreaptă a drumului, însă dacă un englez (care în Anglia circulă pe partea stângă a drumului) vine în ţara noastră, el respectă regulile noastre, chiar dacă nu-i obişnuit cu ele, chiar dacă nu-i convin, chiar dacă i se par stupide sau inacceptabile, şi dacă nu le respectă RISCĂ să se „accidenteze” – a păşit pe un teren care are regulile lui. Aşa trebuie să facem şi noi pe „terenul” Sfintei Scripturi.

Am scris puţin despre:

  1. regula CONTEXULUI şi
  2. regula DESTINATARULUI,

iar acum vreau să prezint regula ÎMPĂRŢIRII Cuvântului lui Dumnezeu potrivit dispensaţilor istorice în care Dumnezeu ne-a vorbit şi s-a descoperit pe sine.

Ştim că la scoală am învăţat despre perioade diferite ale istoriei, tot aşa cum istoria fiecăruia se împarte în etapa copilăriei, a tinereţii, maturităţii şi bătrâneţii – „regulile” vieţii fiind oarecum altfel în fiecare perioadă.

Şi Dumnezeu a împărţit istoria omenirii şi a marcat-o cu evenimentele majore pe care El le-a pregătit, tot aşa cum şi noi împărţim erele în „înainte de Hristos” şi „după Hristos”. Dumnezeu vorbeşte despre „măsuri ale nelegiuirii”, despre „vremurile Neamurilor” despre „împlinirea vremii” sintagme care ne arată că Dumnezeu urmăreşte cu atenţie curgerea timpului şi felul în care se raportează la el.

„În debutul epistolei către Evrei ni se spune ca Dumnezeu „a vorbit în vechime părinţilor noştri prin prooroci, în multe rânduri si in multe chipuri”, iar acum „la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor si prin care a facut si veacurile” (Evrei 1:1-2).

Din simpla lectura a acestui text înţelegem ca „in vechime” Dumnezeu a vorbit altfel decât „la sfârşitul acestor zile”, iar ce le-a spus „părinţilor noştri prin prooroci” este altceva decât ceea ce „ne-a vorbit prin Fiul”. – Biblia cu Explicaţii, Dispensaţiile istorie, pg.237

Ca sa „împărţim drept Cuvântul adevărului” (2 Tim. 2:15) trebuie să ţinem cont de aceste lucruri şi să căută să înţelegem fiecare lucru pe care Scriptura ni-l spune ţinînd cont de CONTEXT, de DESTINTARII direcţi ai acelui cuvânt şi de ÎMPĂRŢIREA corectă a (con)textului potrivit perioadei istorice pe care o prezintă.

Cercetătorii Scripturilor au constatat că se pot creiona 7 perioade distincte în istoria omenirii aşa cum e ea prezentată de Cuvântul lui Dumnezeu, fiecare din aceste perioade fiind urmată de o vreme sau un act al judecăţii divine, aşa cum între lumina fiecărui braţ al sfeşnicului există o „fâşie” de întuneric.

I. Dispensatia inocentei Edenice (Geneza 1-3), a nevinovăţiei dinaintea păcatului.
– încheiata cu izgonirea din rai.

II. Dispensatia conştiinţei, înainte de Sinai (Fapte 17:30; Romani 2:12-16,5:13,14).
– încheiata prin potop, turnul Babel si robia Egipteana

III. Dispensatia Legii (Galateni 3:19-25; 1 Corinteni 9:20)
– încheiata prin lepădarea lui Israel.

IV. Dispensatia Bisericii (Ioan 1:17; Rom. 6:14; 10:4; Gal. 3:8)
– încheiată prin „Ziua Domnului”.

V. Dispensatia Judecăţii (Isaia 24:1-22; Apocalipsa 3:10)
– încheiată prin nimicirea lui Anticrist.

VI. Dispensatia Mileniului (Is. 11:1-9; Ezechel 34:23-31; Apocalipsa 20)
– încheiată prin nimicirea lui Satan si prin Judecata de la urma.

VII. Dispensatia slavei viitoare (Apocalipsa 21, 22)
– fără sfârşit.

„Când Domnul Isus a stat in picioare in sinagoga din Nazaret si I S-a dat sa citeasca din profetul Isaia (Luca 4:16-20), El a facut ceva de neimaginat pentru ascultatorii Sai evrei: S-a oprit la mijlocul unei propoziţii si … a închis cartea! Pasajul era din Isaia capitolul 61:1-2 si in loc sa mearga pana la capat, Isus s-a oprit la cuvintele „sa vestesc un an de indurare al Domnului” si n-a mai citit: „si o zi de razbunare a Dumnezeului nostru”.

Domnul Isus s-a oprit din lectura la punctul care marca delimitarea dintre cele doua dispensatii. Intre cele doua jumatati ale propoziţiei s-au scurs deja aproape 2.000 de ani, vremea Bisericii, „vremurile Neamurilor” (Luca21.24)
” – Biblia cu Explicaţii, Dispensaţiile istorie, pg.238

Concuzie: De-am fi şi noi aşa de sensibili şi atenţi atunci când citim Scriptura, să ştim când şi unde să ne oprim, să înţelegem ce e scris acolo pentru noi în mod direct, şi ce e pus acolo doar pentru învăţătura noastră, să ştim când să închidem şi când să deschidem „cartea interpretării” !

„Pavel le-a vestit Împărăţia lui Dumnezeu, le-a adus dovezi, şi a căutat să-i încredinţeze, prin Legea lui Moise şi prin Prooroci, despre lucrurile privitoare la Isus. Vorbirea ţinea de dimineaţă pînă seara. Unii au crezut ce le spunea el, iar alţii n’au crezut.
Fiindcă ei au plecat acasă în neînţelegere unii cu alţii, Pavel n’a adăugat decît aceste vorbe: „Bine a spus Duhul Sfînt prin proorocul Isaia către părinţii voştri, cînd a zis: „Du-te la poporul acesta, şi zi-i: „Veţi auzi cu urechile voastre, şi nu veţi înţelege; cu ochii voştri veţi privi, şi nu veţi vedea. Căci inima acestui norod s’a împietrit; ei aud greu cu urechile, şi-au închis ochii, ca nu cumva să vadă cu ochii, să audă cu urechile, să înţeleagă cu inima, să se întoarcă la Dumnezeu, şi să-i vindec.” Să ştiţi dar că mîntuirea aceasta a lui Dumnezeu a fost trimisă Neamurilor, şi o vor asculta.” Faptele Apostolilor 28. 23-28

Doamne ajută !

Citeşte despre regula nr.4 „Regula celor 3 APLICAŢII  de bază”

, , , , ,

22 comentarii

Făgăduinţa (făcută de Dumnezeu lui Avraam)

“ Voi face din tine un neam mare, şi te voi binecuvânta; şi voi blestema pe cei ce te vor blestema; şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine.” (Geneza 12 : 2 )

În cartea “ Geneza “ este descrisă făgăduinţa către Avraam, deschizându-se marea promisiune care se va realiza,  făcută de Dumnezeu omului.

Această făgăduinţă are un conţinut înălţător şi se poate reţine :

  1. Dumnezeu va fi Dumnezeul familiei lui Avraam.
  2. Dumnezeu va dărui lui Avraam o mulţime de urmaşi.
  3. Urmaşii vor intra în ţara promisă.
  4. Avraam şi urmaşii săi vor fi binecuvântaţi.
  5. Prin Avraam şi urmaşii săi vor fi binecuvântate toate popoarele.

– IMPORTANŢA FĂGĂDUINŢEI

1. Făgăduinţa este importantă  pentru că arată că omul trăieşte prin credinţă. Credinţa lui Avraam nu este perfectă, dar în momentele importante din viaţa sa el crede pe Dumnezeu pe cuvânt şi crede că promisiunile Sale se vor împlini. Din credinţa omului rezultă că importante sunt puterea şi perfecţiunea lui Dumnezeu. Dumnezeu este credincios cuvântului Său şi oricând te poţi baza pe acest lucru, aceasta fiind darul nemeritat, dar curat şi de o importanţă crucială în viaţa fiecăruia. Avraam descoperă că prin credinţă Dumnezeu îl consideră neprihănit, fiind astfel parte a Planului divin.

Citește restul acestei intrări »

, , , , ,

Lasă un comentariu

„Perseverenţa în primitivism” – până când?

Am citit articolul de mai jos, am zâmbit cu durere văzând cât de sugestivă e poza (şi nu e singura poza la fel de sugestivă pe care am văzut-o, şi sunt convins că ai văuut şi tu poze de-astea), şi probabil acelaşi lucru ai făcut şi tu, ai zâmbit. Ne amuzăm de stupiditatea situaţiei, facem haz de necaz, că se pare că e singurul lucru pe care îl facem. Nu zic „îl PUTEM face” ci zic îl facem. Asta mi-a trecut prin gând: dacă putem face mai mult, ce-i de făcut? Până când perseverăm în nesimţire, mizerie, hoţie, minciună, primitivism, aşa cum spune titlul?

„Stim cu totii cat de departe suntem, la propriu si la figurat, de lumea civilizata. Incepand de la infrastructura pana la comportamentul si mentalitatea oamenilor, Romania este una dintre cele mai primitive tari ale Europei. […]

Romania iti da impresia ca, in fapt, majoritatea romanilor dezvolta chiar o placere in a trai astfel, ca jungla salbatica in care isi scalda viata de zi cu zi o mare parte a locuitorilor acestui tinut este mediul natural al poporului roman”citeşte tot pe Ziare.com

poză găsită AICI

, , , ,

Un comentariu

„Siguranţa mântuirii”- aspecte prezentate de Constantin Stancu, Haţeg

SIGURANŢA MÂNTUIRII

( Prezentarea unui punct de vedere personal, bazat pe Scriptură şi lecturi diverse )

  • Aspecte generale

„ …ci să nu mai fim copii, plutind încoace şi încolo, purtaţi de orice vânt de învăţătură, prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor în mijloacele de amăgire; // ci, credincioşi adevărului în toate privinţele ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos „ ( Efeseni 4 : 14- 15 )

În slăbiciunile sale omul are nevoie de o stâncă tare pe care să stea, indiferent de vremurile în care trăieşte prin harul lui Dumnezeu. Siguranţa în această viaţă şi în eternitate este dată omului de Dumnezeu, prin Domnul Nostru Isus Hristos, fiindu-ne garantată salvarea noastră din robia păcatului şi a morţii. Această garanţie sau asigurare poate fii primită de om care indică spre activitatea lui Dumnezeu prin care ne este stabilită posibilitatea vieţii eterne, ca sens de mişcare şi viaţă în creaţie.

Această garanţie presupune naşterea din nou prin Duhul lui Dumnezeu, acest nou început poate declanşa lucrarea de asigurare a credinciosului, pentru că îl leagă de Cel de Sus. Prin naşterea din nou procesul salvării s-a declanşat pentru credincios, astfel că Dumnezeu menţine în siguranţă pe copii Săi.

Indiferent de ce crede în fapt credinciosul, asigurarea este stabilită veşnic de Dumnezeu, indiferent dacă omul este sau nu conştient de lucru acesta, dacă poate realiza în mintea sa siguranţa mântuirii sau nu.

Lipsa siguranţei mântuirii poate afecta fiinţa umană, slabă şi fragilă ca o trestie în pustiu, după cum afirma Hristos Isus despre Ioan Botezătorul.

  • Siguranţa mântuirii o stare de har viabilă în viaţa credinciosului.

În fapt siguranţa mântuirii  este o stare de har viabilă. Acest lucru se poate vedea în viaţa omului din mai multe motive :

Citește restul acestei intrări »

, , ,

Un comentariu

Ocupaţia distruge relaţia

Vorba asta e valabilă nu doar în sânul familiei, în relaţiile noastre cu cei apropiaţi nouă, ci e valabilă şi pentru familia eclesială căreia îi aparţinem, în relaţile pe care le avem cu cei de la biserică, în relaţia păstorului cu turma.

Marius Cruceru  –  “Pastorului meu nu-i pasă de biserică!”

Enoriaşii noştri au dreptate, pastorii autentici sînt pe cale de dispariţie. Avem tot felul de predicatori plini de savantlîc şi de priceperi de care n-are nevoie nimeni. Sîntem gata să predicăm despre tot felul de subiecte care ne încîntă pe noi înşine în timp ce bisericile ne mor în păcate de care ne este frică să ne apropiem. Am devenit nişte   “meseriaşi” ai amvoanelor, nişte profesionişti ai slubelor religioase, nişte masters of ceremonies pentru evenimentele familiale, mici afacerişti, linguşitori cu micii oameni de afaceri din parohiile noastre, mici politicieni, în aşteptare înfrigurată după vreun loc de consilier local, în loc să răspundem unei atît de mari chemări de a păstori turma păşunii Lui.  Citeşte tot >>

,

Lasă un comentariu

Regula nr. 1: CONTEXTUL

Studiu Biblic (care se face în toate bisericile evanghelice) are şi el regulile lui. De-a lungul anilor am tot auzit de unele din aceste reguli, scrise sau nescrise, respectate sau mai puţin. M-am hotărât să scriu puţintel despre ele, pentru noi cititorii de rând ai Scripturii, mai puţin cunoscători în ale hermeneuticii.

„Lipsa de ştiinţă este o pagubă pentru cineva”, după cum spunea Solomon.

REGULA 1: CONTEXTUL

Îmi aduc aminte o afirmaţie din cartea „Biblia ca literatură”- o carte pe care v-o recomand, cum autorii afirmau la un moment dat că „… cel mai important ingredient, atunci când citeşti Scriptura, este bunul simţ”- şi că dacă citind relatările scrierilor sfinte judecăm cu bun simţ cele citite, nu ajungem la erori mari, la interpretări grosolane, nu forţăm textul (să spună altceva decât spune).

Se întâmplă des ca anumite pasaje din Scriptură să fie folosite ca pretexte pentru anumite practici religioase, practici care de-a lungul timpului au devenit sursa majoră a diferenţierii între cultele religioase neoprotestante şi nu numai. Desigur că susţinătorul respectivului text nu-l crede, nici nu-l consideră pretext, ci baza biblică pentru respectiva învăţătură.

Îmi aduc aminte cum într-o zi, in toiul unor discuţii despre importanţa grupurilor mici  în biserică, cineva s-a ridicat şi a prezentat o serie de texte din întreaga Scriptură, texte care vorbesc despre Casa lui Dumneze, despre importanţa Templului în viaţa de închinare a poporului lui Dumnezeu, despre importanţa adunării, uitând parcă cealaltă mulţime de texte care vorbesc despre lucrarea pe care Apostolul Pavel, şi nu doar el, a făcut-o în case (în grupuri relativ mici), despre ucenicizarea personală, despre „legătura frăţească” care e posibilă doar prim comunicare şi cunoaştere reciprocă.

Dacă scoţi un text din contex, faci din el un pretext!”

Scrie în Biblie „Fă o corabie!”? Desigur că scrie. Oricine poate veni cu Biblia deschisă (orice versiune) să îmi arate: Uite scrie negru pe alb. Şi eu ar trebui să mă apuc să fac o corabie doar pentru că scrie în Biblie? Din păcate, sunt unii care dintr-o „râvnă lipsită de pricepere” m-ar pune la treabă, fără să ţină cont de contextul care îmi explică foarte clar cine a poruncit cui, în ce situaţie şi în ce perioadă, în ce context istoric a fost valabilă porunca.

Nu înţelegeam la un moment dat de ce D-l Isus le spune ucenicilor să nu umble din casă în casă. Dacă stau eu aşa de capul meu şi încep să mă gândesc, pot ajunge foarte uşor la tot felul de concluzii – un fel de brainstorming care să nu aibă nimic de-a face cu motivele pentru care D-l Isus a spus ucenicilor să nu umble din casă în casă, motive pe care evident le găsesc (asta dacă sunt interesat) în contextul acelei ziceri, contextul „vredniciei lucrătorului de plata lui” contextul ospitalităţii oamenilor care pun înaintea musafirilor ceea ce au în casă de mâncat şi de băut – lucru ispititor la un moment dat pentru oricine, nu doar pentru apostolii Mântuitorului. Citind cu atenţie contextul, mi-am aflat răspunsul.

Orice verset din Scriptură TREBUIE citit, înţeles şi interpretat în contextul lui, lângă celelalte versete care îl înconjoară, tot astfel cum orice capitol trebuie înţeles în contextul întregi cărţi, a întregi scrieri, ţinând cont de contextul istoric al scrierii, şi făcând efortul de a încerca să trecem prăpastia lingvistică, istorică şi culturală dintre noi cititorii şi ei scriitorii şi destinatarii primari ai scrierilor sfinte.

Bunul simţ ne îndeamnă să nu încălcăm (chiar dacă suntem tentaţi uneori, din diverse motive) această regulă aşa de importantă a studierii Scripturii şi anume respectarea contextului.

PS. Dacă ştiţi exemple concrete de interpretări eronate datorate încălcării acestei reguli a contextului, vă invit să interacţionăm, de dragul adevărului Scripturii şi a strădaniei de „a nu strica Cuvântul Adevărului.”

, ,

4 comentarii

Gard şi poartă

Citeam în seara asta despre cel mai modern loc de joacă amenajat în Hunedoara, inaugurat ieri (3 iunie 2009) lângă Şcoala 2, nu departe de drumul pe care trec zilnic. Am văzut cum s-a pregătit zona, şi mă întrebam oare ce se contruieşte, un nou chioşc, o altă clădire între blocuri. Semnele nu pareau a fi favorabile pentru construcţii de genu, aşa că m-am bucurat la gândul că va fi loc de joacă pentru copii, totuşi nu înţelegeam rostul fundaţiei pe care o construiau în jurul perimetrului.

Când am văzut că fundaţia (solidă, din beton) nu e pentru nici o clădire ci pentru un gard destul de înalt, m-am bucurat din nou. AŞA NE TREBE’ – mi-am zis, pentru că nu ştim să fim civilizaţi, nu ştim să păstrăm şi să întreţinem bunurile „comune”, până nu sunt îngrădite, încuiate, păzite.

A mai fost amenajat un alt loc de joacă vara trecută, la vre-o 50 m de locul ăsta „ultimul răcnet” – însă diferenţele sunt evidente. Locul ăsta ultim de care zic, nefiind îngrădit, fără gard şi fără poartă, fără program şi fără încuietoare, a ajuns aproape o ruină în aproximativ 1 an. Leagănele sunt rupte, topoganele distruse, ajunse nefolosibile prin „colaborarea” vlăjganilor care cred că a distruge „din joacă” e distracţie.

AŞA NE TREBUIE, GARD ŞI POARTĂ !

(o să fac şi poze, să vedeţi diferenţa)

Un comentariu

Ce etică ar trebui să aibă bloggerii? (Dan Gillmor)

(Capitol extras din Manualul Bloggerilor şi Cyber-dizidenţilor, o broşură a Reporteri fără Frontiere. În original: What ethics should bloggers have?)

De Dan Gillmor
Traducere de Vasile Tomoiagă

Nu toţi bloggerii fac jurnalism. Cei mai mulţi nu fac. Dar atunci când fac, ar trebui să fie etici.

Asta înseamnă că ar trebui să subscrie la vreun fel de cod etic? Nu neapărat.

Lumea jurnalismului profesionist este plină de coduri etice. Unele sunt mai lungi decât Constituţia Statelor Unite, încercând să anticipeze fiecare breşă (încălcare) posibilă. Altele sunt scurte şi succinte, oferind o ghidare mai pozitivă. Site-ul cyber-jurnalistului a adaptat un cod etic pentru bloggeri de la Societatea Jurnaliştilor Profesionişti, un grup american. Este un efort solid şi valoros.

Toate codurile etice sunt create pentru un scop esenţial:   [… citeşte mai mult]

Lasă un comentariu

Minciuna este un PĂCAT sau o necesitate?

Fii oamenilor, pana cand va  fi batjocorita slava mea? Pana cand veti iubi desertaciunea, si veti umbla dupa MINCIUNI?” (Psalmul 4:2)

Doar cu o generatie in urma iti era rusine sa fi prins cu o minciuna, iar astazi se trece peste aceasta ca si cum ar fi ceva firesc.Suntem asa de obisnuiti sa mintim si sa fim mintiti incat privim minciuna ca pe o normalitate fara de care nu te poti descurca.

,,Veti cunoaste adevarul si adevarul va va face liberi,,(Ioan 8 :32)

Se mai poate aplica acest verset in zilele noastre? In toate domeniile vietii se minte, si pentru ca a inceput o noua campanie electorala  incep cu politicienii care fac tot felul de promisiuni  apoi nu le mai tin, vedem reclame in care se promoveaza ]n mod exagerat diferite produse, in familie, soti-sotii  intre parinti si copii, la scoala, sau la locul de munca  toti se inseala reciproc,apoi vine dezamagirea.

Minciuna distruge increderea, iar fara incredere nu este posibila o comuniune reala. Rostirea adevarului de cele mai multe ori te costa anumite dezavantaje, si suntem tentati sa nu pierdem ocazia de a profita de situatie. Apostolul Pavel le spune efesenilor (cap 4 :25),,…lasati-va de MINCIUNA  si FIECARE DINTRE VOI SA SPUNA APROAPELUI SAU ADEVARUL,,

Este de admirat un om care de dragul adevarului este gata sa renunte la  anumite avantaje.Asa ne vrea Hristos pe toti, de aceea ne spune sa fim lumina si sare in aceasta lume.Oamenii care il recunosc pe Hristos si sunt ai LUI. Isi incredinteaza viata in mana lui si experimenteaza o schimbare inlocuind principiul minciunii cu cel al adevarului, traind cu adevarat liberi.

Sami Chiş, Hunedoara

Lasă un comentariu

Internetul şi pornografia

Internetul: pentru pornografie? – Marius Zărnescu

„Pornografia este de nestapanit in zilele noastre. Poate mai mult decat orice altceva, Satan a reusit sa devieze si sa perverteasca scopul relatiilor sexuale.

Totusi, acesta nu este un lucru nou, de ieri de azi, ivit odata cu aparitia acestor mijloace marete de comunicare, ci exista din cele mai vechi timpuri. Xenofon, general de armata si scriitor grec, povesteste despre descoperirea unui trib care se copulau in voie pe strazi, la fel ca si cainii. El a ramas oripilat de acest lucru, si totusi, povestirea se termina, ca nici macar Xenofon nu si-a intors de indata privirea.

Tinerii bisericii de astazi nu scapa din pacate de lantul inrobitor al pornografiei. Copii din familile crestine, tineri care sunt implicati in lucrurile bisericii, multi dintre ei, traiesc o viata ascunsa, dominata de sentimentul vinovatiei, in teama. Un sondaj Right from Wrong facut printre tinerii crestini din 3765 de biserici a aratat ca unul din sase, 16% dintre adolescentii crestini vazuse un film pornografic in ultimele 3 luni…”

Citeşte mai mult >>

Lasă un comentariu

O apologetică creştină privind învierea Domnului Isus Hristos (3)

(Citeşte partea a 2 a)

Ziua CincizecimiiNoBlindFaithLogo

Care a fost cauza evenimentelor din ziua Cincizecimii? Această zi venea şi trecea în fiecare an, dar anul în care a înviat Hristos a fost martorul coborârii Duhului Sfânt aşa cum promisese El (Fap.1:5). În predica sa, Petru a atribuit venirea Duhului Sfânt faptului că Hristos cel înviat a trimis Duhul (Fap.2:33). Venirea Duhului (efectul) trebuia să aibă o cauză suficientă (Hristos cel înviat).

Noua zi de închinare

O dovadă, deşi mai neglijată, a învierii lui Isus Hristos este schimbarea zilei de închinare. Toţi creştinii de la început erau evrei, obişnuiţi să se închine în ziua de sabat (care avea loc sâmbata). Totuşi, dintr-o dată şi fără a reveni, ei au început să se închine în prima zi a săptămânii (duminica), deşi aceasta era o zi obişnuită de lucru (Fap.20:7). De ce? Nu există nici o profeţie care ar fi putut fi împlinită în acest fel, nici o hotărâre a vreunui sinod bisericesc timpuriu. Din cauză că au vrut să comemoreze învierea Domnului lor care a avut loc duminica, ei au schimbat ziua de închinare.

Citește restul acestei intrări »

Lasă un comentariu

adevăruri

Proclamăm adevărul sau condamnăm minciuna?

Adevărul sau minciuna cui, pentru că azi fiecare cu adevărul propriu pe care-l preţuieşte cel mai mult.

Logic, nu? Dacă eu preţuiesc adevărul meu, tot aşa face şi Adevărul cu adevărul Lui.

Proclamăm adevărul Lui conştienţi în dreptul nostru şi al vostru că adevărul Lui va măsura „adevărurile” noastre (avantajul „călăreţului” zice că cel mai rapid ajunge primul ), şi dacă ele (adevarurile) nu se vor potrivi înseamnă că se vor contrazice.

Logic, nu?

„Pilat a intrat iarăşi în odaia de judecată, a chemat pe Isus şi I-a zis: „Eşti Tu Împăratul Iudeilor?” Isus i-a răspuns: „Dela tine însuţi zici lucrul acesta, sau ţi l-au spus alţii despre Mine!” Pilat a răspuns: „Eu sînt Iudeu? Neamul Tău şi preoţii cei mai de seamă Te-au dat în mîna mea: ce ai făcut?” „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta”, a răspuns Isus. „Dacă ar fi Împărăţia Mea din lumea aceasta, slujitorii Mei s’ar fi luptat ca să nu fiu dat în mînile Iudeilor; dar acum, Împărăţia Mea nu este de aici.”„Atunci un Împărat tot eşti!” I-a zis Pilat. „Da”, a răspuns Isus. „Eu sînt Împărat. Eu pentru aceasta M’am născut şi am venit în lume, ca să mărturisesc despre adevăr. Oricine este din adevăr ascultă glasul Meu.” Pilat I-a zis: „Ce este adevărul?” Evanghelia după Ioan, 18:33

Un comentariu

Muzica – mijloc de comunicare

Toate artele (muzica, pictura, baletul, teatrul, filmul etc.) sunt in esenta mijloace de comunicare.

Muzica este mijlocul de comunicare cu ajutorul sunetelor. “Muzica este arta cu materialul cel mai imaterial” spunea Platon. In cazul muzicii interpretate de un instrumentist solist, o formatie corala, orchestrala sau mixta(coral-orchestrala) in comunicare sunt doua parti, interpretul si auditorul.

Comunicarea in acest caz nu e una compusa din doi interlocutori care discuta, ci de un: interpret(care comunica) si un ascultator(care primeste).

Arta (in sensul acesta) consta in a te face inteles ascultatorului si a-l face sa asimileze mesajul (in cazul cantarilor de lauda, adorare, ascultatorul sa se identifice cu interpretul si sa ia parte la lauda , bucuria sau tristetea interpretului in asa fel incat cei doi sa fie una). Bogatia mesajului si modul in care este transmis in asa fel incat publicul sa o asimileze si sa o traiasca, tine de arta celui care transmite mesajul. Acesta presupune ca interpretul sa aibe capacitatea de a face pe ascultator sa inteleaga limpede mesajul si sa-l traiasca asemeni lui. Chiar daca este obosit sau nu este in cea mai buna stare, el trebuie sa aibe puterea de a comunica. El trebuie sa vibreze asemeni unui bun instrument, pentru ca ascultatorul sa poata vibra si el la mesajul transmis.Daca aceasta nu se intampla auditorul va deveni pasiv la comunicare si prin aceasta comunicarea e pierduta. In loc sa aiba loc dialogul muzicii, interpretul monologheaza.

Citește restul acestei intrări »

7 comentarii

„Te iert, dar nu te uit!”

Câţi ochi atâtea păreri. 🙂 IATĂ O PROVOCARE:

Scrie ce părere ai despre expresia de mai sus, expresie destul de folosită în mediul creştin. (E foarte proaspătă, de ieri…)

„Te iert, dar nu te uit!”

,

3 comentarii

O apologetică creştină privind învierea Domnului Isus Hristos (2)

(Citeşte prima parte)

DOVEDIREA ÎNVIERIInoblindfaithlogo

Mormântul gol a fost un argument în favoarea învierii atât de puternic, încât, de-a lungul istoriei, necreştinii au inventat o mulţime de teorii care ar putea dezlega misterul acestuia.

Explicaţia teoriei leşinului cu greu poate fi susţinută. Ne vine greu să credem că un soldat roman, căruia i se încredinţase o execuţie, se putea înşela atât de uşor sau că suliţa înfiptă în coasta lui Isus nu L-ar fi ucis în cele din urmă, chiar dacă întâi El a leşinat. Medicina adevereşte că în cazul unui deces, apa şi sângele din trupul omului se separă între ele, fapt menţionat de Scriptură în cazul Domnului (Ioan 19:33,34). Apoi, putem noi să credem că după acel proces riguros şi dureros, după batjocuri, biciuire şi răstignire, putea să supravieţuiască 36 de ore într-un mormânt de piatră, fără căldură, mâncare sau îngrijire medicală? De asemenea, este greu de crezut că Isus, care era foarte slăbit şi pe moarte, ar fi avut puterea să dea la o parte piatra de la gura mormântului şi apoi să învingă gărzile. Mai mult, ne este greu să credem că, în starea în care se afla, Hristos ar fi reuşit să îi convingă pe ucenici că a biruit asupra morţii. Pe lângă acestea, un om în stare de leşin nu este readus la viaţă pur şi simplu prin aruncarea lui într-un mormânt, ci prin scoaterea la aer curat. Efectul puternic al mirodeniilor ar fi putut să omoare o persoană bolnavă, al cărei creier a fost deja prins de cel mai uşor leşin.

Citește restul acestei intrări »

2 comentarii

Decizii la răscruce

La răscruce – Octavian Ciurchea, Hunedoara

„…Te confrunti cu alternative a caror finalitati nu le intrezaresti si a caror continuitate te vor marca,  intr-un fel sau altul, pentru toata viata. Te afli la o RASCRUCE.  Deci esti la o intersectie de cel putin doua drumuri si ai de ales intre cel putin doua variante, uneori diametral opuse. Acum si aici este locul unde poti decide.  De alegerea de acum va depinde, poate, tot cursul vietii pamintesti si poate si vesnicia. Am spus “poate” pentru ca Dumnezeu in suveranitatea lui poate sa-ti mai ofere inca o sansa, o noua rascruce, lucru care insa nu e sigur si deci te indemn sa nu-l iei in calcul. Iti propun sa te opresti,  sa te gindesti profound,  sa scurtezi bine fiecare drum, sa citesti cu atentie fiecare indicator si  sa consulti pe cei care pot sa te informeze cit mai temeinic despre tinta la care vrei sa ajungi. Scopul vietii tale ar trebui sa fie…” (citeşte continuarea)

Lasă un comentariu

  • Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

    Alătură-te altor 4.975 de urmăritori

  • e v e n i m e n t e :

    ►... CLICK pe imagine

  • Z I A R U L = informaţie pe hârtie

    Evenimentele există. Hunedoara este şi evanghelică.

    Ne lipseşte încă fluidizarea informaţiei, promptitudinea şi lucrul în echipă (un colectiv de redacţie "self-motivated"), spiritul jovial şi curajul de a schimba şabloanele învechite. Ne lipsesc aceste lucruri, nu în sensul că nu le avem, ci în sensul că facem uz de ele mult prea puţin.

    Poate că este vremea să vorbim la trecut! :)

    Doamne ajută!

    Dacă CREZI că locul tău e alături de noi, CONTACTEAZĂ-NE !

    “Good ideas are common - what's uncommon are people who'll work hard enough to bring them about”-A.B.

  • Parteneri

  • de Interes

  • Judeţe Evanghelice

  • Flickr Photos

%d blogeri au apreciat asta: