Revista RAMURI: Gabriela Gheorghișor despre „Orașul Alb” de Ioan Barb

13615374_10154965342198272_2622399465041591999_nhttp://www.revistaramuri.ro/index.php?editie=121

Ioan Barb (n. 1960) este de profesie avocat.
A publicat mai multe volume de versuri şi de proză. A înfiinţat revista de literatură şi artă Algoritmliterar din Hunedoara. Ca şi Mihai Amaradia, participă la cenaclul literar online Qpoem, condus de Călin Vlasie, publicând Oraşul alb în colecţia cu acelaşi nume a Editurii Paralela 45.

Volumul este, cum sună şi titlul unui poem, o rezervaţie cu amintiri din lumea satului şi a micului oraş industrial (Streiul). În prezentarea de pe coperta a patra, Felix Nicolau scrie că „vagul patriarhal şi locul comun repetă maniera lui Şt. O. Iosif“. Nostalgia

copilăriei în universul rural, perspectiva idilizantă pot trimite, într-adevăr, la autorul Patriarhalelor, însă formula poetică (prozaism, narativitate, tranzitivitate) se apropie, mai degrabă, de ciclul La Lilieci (un emul sorescian este, de pildă, şi tânărul Marius Aldea, în Sinistra), chiar dacă Ioan Barb nu are ironia şi umorul lui Marin Sorescu. Iar un poem ca frigurile din iarna aceea îşi găseşte modelul în Isus din copilărie al lui Vasile Voiculescu. În evocarea satului, poetul adoptă uneori retorica basmului: „A fost odată ca niciodată/ un sat cu căsuţe văruite în lumină/ cu oameni primitori/ unde se adunase atâta bucurie/ încât în fiecare dimineaţă/ era ajun de sărbătoare/ la capătul uliţei/ se împărţeau copiilor plăcinte calde/ ziua ţinea cât un an“ (A fost odată un sat). Tatăl său este descris ca un personaj de poveste, un Făt-Frumos cu puteri miraculoase: „tata lovea cu biciul cerul şi// stelele cădeau ca prunele în căruţa sa/ le-a adunat într-un vas le-a dăruit miresei“ (căruţa cu pr

omisiuni). Calului năzdrăvan îi ţine locul bidiviul timpurilor moderne, motocicleta cu ataş: „aşa l-a văzut ea pe tata/ coborând cu motocicleta lui albastră din cer/ cu motocicleta lui cu ataş/ în care aducea lumea de la şes“ (motocicleta cu ataş). Rememorarea are în vedere şi particularităţile epocii comuniste: C.A.P.-ul, confiscarea vitelor din curte, coada la portocale, atitudinea autorităţilor faţă de biserică. Sunt scoase din negura timpului mai multe figuri pitoreşti, odată cu eresurile şi credinţele lor: bunicul („bunu“) rămas fără un picior şi orb în urma unui bombardament, dar care ştie să citească semnele naturii (profeţiile de dimineaţă), „unchiu sâmedru“, care şi-a pierdut mâna dreaptă în Crimeea, însă cu braţul întreg „mânuia furca la fel ca pe carabină“ (unchiu sâmedru), preotul Antică, cel care ridică o nouă biserică din cărămida gardului şi a grajdului său, Dumitru

clopotarul (înger cu turn), fratele traian, unchiul Ion, ceasornicarul satului, Ghiţă-groparul, reconvertit în clopotar (ghiţă-cingătău), unchiul Diordică, fostul general ajuns un beţiv împuţinat (diordică), moaşa îmbătrânită, scoasă dimineaţa la poarta casei, pe un scăunel de lemn (moaşa mare).

Poemele oraşului industrial plin de funingine (epitetul alb nu poate fi decât antifrastic) reprezintă contrapunctul ironic şi întunecat al amintirii satului luminos de odinioară. Compunerile elevului barb (din clasa a şasea b şi, respectiv, a şaptea b) sunt un amestec de sinceritate candidă şi limbă de lemn. Fabrica de cocs pare un balaur care aruncă funingine, înnegrind totul. Viziunea devine sumbru-funebră („vara ne topeam în veşmintele negre/ pâinea era neagră şi tata îi mulţumea Domnului/ pentru că avea unde lucra/ ne punea şi pe noi să îi mulţumim/ pentru zilele neg

re ce fluturau tot anul/ deasupra casei ca nişte steaguri funerare“), apoi de-a dreptul apocaliptică („m-am uitat prin norii de funingine/ şi am văzut cerul deschis şi îngerii arzând/ se dezintegrau deasupra noastră/ un Dumnezeu de funingine/ ne aspira de la brâu în sus/ nu mai eram decât biete întrupări de funingine“ (noi cei mântuiţi înfuningine). O odă în răspăr, ironică, este cântecul cocseriei, construit pe baza personificării. Descrierea locomotivei cu aburi, pufa, creează imaginea unui animal (preistoric) fantastic: „semăna cu o balenă de uscat/ îi crescuseră roţi şi biele din fier/ se hrănea cu jarul calului năzdrăvan/ când se întorcea pufăind/ învelită în halatul din abur“. Munca la uzină, în ture de zi şi de noapte, este comparată cu sclavia: „noi suntem negrii de pe această plantaţie“ (duda). Lumea proletariatului din era socialismului a mai fost adusă în poezie de Svetlana Cârstean, în Floarea de menghină, utilizând însă îndeosebi pastişa ironică a textelor propagandistice.

Cele mai slabe poeme ale Oraşului alb sunt psalmii. Dar volumul merită citit.

Anunțuri
  1. Lasă un comentariu

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

  • Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

    Alătură-te altor 4.968 de urmăritori

  • e v e n i m e n t e :

    ►... CLICK pe imagine

  • Z I A R U L = informaţie pe hârtie

    Evenimentele există. Hunedoara este şi evanghelică.

    Ne lipseşte încă fluidizarea informaţiei, promptitudinea şi lucrul în echipă (un colectiv de redacţie "self-motivated"), spiritul jovial şi curajul de a schimba şabloanele învechite. Ne lipsesc aceste lucruri, nu în sensul că nu le avem, ci în sensul că facem uz de ele mult prea puţin.

    Poate că este vremea să vorbim la trecut! :)

    Doamne ajută!

    Dacă CREZI că locul tău e alături de noi, CONTACTEAZĂ-NE !

    “Good ideas are common - what's uncommon are people who'll work hard enough to bring them about”-A.B.

  • Parteneri

  • de Interes

  • Judeţe Evanghelice

  • Flickr Photos

%d blogeri au apreciat asta: