Elena Reinerth: De vorbă cu Dorin Gherman

Elena Reinerth

Într-o societate a luptelor politice, a corupţiei şi a mediocrităţii, să discutăm despre rolul Bisericii în societate şi relaţia Biserică-Stat

E.R. Să definim Biserica şi rolul ei.

D.G. Biserica este o noţiune teologică, ţine de un subiect larg, acela al ecleziologiei, Biserica este modelul Sfintei Treimi pe pământ. Domnul Isus a spus: „Tată, Te rog să faci ca şi ei să fie una aşa cum şi Noi suntem Una” şi de aici rezultă o relaţie specială între mădulare, între membri Bisericii.

Dorin Gherman

Biserica se defineşte ca o relaţie, un mod de vieţuire specific între oameni, singurul mod de vieţuire care include pe Dumnezeu, comuniunea cerută de Domnul Isus în rugăciune nu se poate realiza fără implicarea divinului, fără prezenţa Duhului Sfânt în mijlocul bisericii şi, de aceea, biserica în primul rând este o instituţie divin-umană, ea este instituită de Isus Cristos care i-a fixat o structură bazată pe temelia apostolilor, care, la rândul lor, au adăugat la acea structură, conform cu necesităţile momentului (ei aveau autoritatea să facă inovaţii, că să zic aşa, de exemplu – la un moment dat au apărut diaconii în urma unei necesităţi – iniţiativa instituirii lor ca element de structură a bisericii a venit de la apostoli).

Biserica a fost instituită de Isus Cristos şi constituită de Duhul Sfânt în ziua Cinzecimii şi rolul ei este cel pe care-l găsim în Scriptură: acela de a vesti Evanghelia până la marginile pământului, dar are un rol şi în ceea ce priveşte propria-i funcţionare: să se ocupe de creşterea membrilor ei, de însăşi întărirea ei ca organism şi, în afară de asta, Biserica trebuie să se ocupe şi de anumite probleme sociale, pentru că, la un moment dat, ca să-i spui unui om de Evanghelie, prima dată trebuie să-i dai să mănânce. Sunt situaţii în care trebuie să ajuţi omul inclusiv în probleme de astea, mai terestre, aşa. Rezumăm deci trei roluri, trei funcţii ale Bisericii: evanghelizarea, propria creştere şi acţiunea socială. Toate astea le găsim în Scriptură şi în toate astea Biserica trebuie să reflecte, aşa cum am spus, Sfânta Treime.

Sunt trei metafore biblice care definesc Biserica în ceea ce priveşte rolul ei şi anume: poporul lui Dumnezeu (asta se referă la funcţia ei de reprezentare a lui Dumnezeu pe pământ şi de mărturie adusă pentru Dumnezeu), apoi este metafora Trupului lui Cristos (care se referă la modul de funcţionare a Bisericii, la raporturile care sunt acolo şi asta ne arată nouă că în Biserică nu există noţiuni de dependenţă sau independenţă, ci doar de interdependenţă9, pe urmă mai există metafora Templului lui Dumnezeu şi aici cred că trebuie delimitate anumite texte biblice care se referă în aparenţă la noţiuni similare, dar care totuşi diferă unele de celelalte, de exemplu trupul ca Templu al Duhului Sfânt sau biserica Templul lui Dumnezeu. Creştinul trebuie să fie o gazdă bună pentru Duhul Sfânt şi să fie trupeşte un templu al Duhului Sfânt, dar ca Templu al lui Dumnezeu este Biserica şi asta semnifică prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor Săi şi Biserica drept singur loc în care omul poate să se închine. Înainte vreme era Templul de la Ierusalim şi erau acolo 50 de centimetri pătraţi unde era prezenţa lui Dumnezeu şi în rest era prezent altfel pe tot pământul, dar, în raport cu oamenii, El venea doar acolo. Acolo oamenii puteau să meargă cu jertfa lor. Şi acum, la fel, doar în Biserică omul poate să vină înaintea lui Dumnezeu prin jertfa lui Isus Cristos.

E.R. Şi atunci cum rămâne cu „închide-te în cămăruţa ta”? Nu e tot o formă de închinare?

D.G. Este o formă de închinare individuală. Poporul lui Dumnezeu se închină în Templul lui Dumnezeu. Bineînţeles că relaţia personală a omului cu Dumnezeu poate avea loc în contextul al cămăruţei proprii, al mediului lui privat, intim. Ca popor al lui Dumnezeu, ne adunăm la Biserică. Forma oficializată, ca să zic aşa,  a relaţiei lui Dumnezeu cu poporul Său în ceea ce priveşte închinarea, este Biserica.

E.R. Să încercăm să definim în continuare rolul creştinului ca cetăţean al unui Stat şi ca cetăţean al cerului. Cum se aplică azi, în societatea modernă „daţi cezarului ce este al cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”?

D.G. Da, creştinul este o persoană cu dublă cetăţenie prin definiţie. Apostolul Pavel în Epistola către Filipeni afirmă lucrul acesta. Mă refer la faptul că creştinul este un cetăţean al cerului, „cetăţenia voastră este în ceruri” – spune el acolo, dar totodată acelaşi apostol a făcut recurs de multe ori la cetăţenia lui romană şi a inclus aici şi responsabilităţile pe acre le avea în această calitate. Nu pot să mă pretind cetăţean al unui stat doar atunci când am nevoie de protecţia stalului respectiv. Cum a fost şi cazul lui Pavel, el a fost recuperat efectiv în câteva situaţii dificile de sistemul de drept roman, de justiţia romană, ca urmare a faptului că era cetăţean roman. Orice creştin care este cetăţean al unei ţări are şi responsabilităţi şi-n calitatea asta. Se întâmplă câteodată când cele două cetăţenii vin într-un fel de conflict una cu alta, calitatea de cetăţean al cerului este impietată de calitatea de cetăţean al statului. Aici depinde de tipul de stat căruia îi aparţii. Nu-i acelaşi lucru să aparţii unei democraţii de tip european sau american sau eşti cetăţean al unui stat de tip comunist, cum e Coreea de Nord, sau cetăţean al unui stat teocratic de tip islamic. În contextul nostru politic şi social ne bucurăm de deplină liberate şi nu avem motiv deocamdată să nu ne supunem legilor Statului. Eu, cel puţin, nu am identificat până în momentul de faţă, vreun punct în care să fie divergenţe între calitatea mea de creştin şi calitatea de cetăţean român. În eventualitatea că se produc schimbări politice în societate, ne supunem oricăror reglementări în afară de acelea care contravin rolului nostru de membri ai Bisericii.

Când apostolilor li se interzice să mărturisească pe Cristos, ei spun că „nu putem face asta pentru că trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de voi. Dumnezeu nouă ne-a promis printr-un act de revelaţie directă lucrul acesta şi nimeni nu poate contrazice autoritatea acestei porunci pentru că ea a fost dată în aşa fel încât toţi să o înţeleagă corect şi atunci nu le mai rămâne decât să o accepte sau să o respingă şi, dată fiind claritatea acestei porunci, noi trebuie să ne supunem şi e problema voastră de acum dacă ne interziceţi să facem lucrul acesta”. A da cezarului ce este al cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu este un principiu sacrosanct, nimeni nu poate să se abată de la acest principiu care a fost fixat de Însuşi Domnul Isus, şi atunci fiecare trebuie să se achite de obligaţiile lui cetăţeneşti şi fiecare trebuie să slujească lui Dumnezeu. Cel puţin deocamdată, cele două raportări nu se combat una cu alta în nici un fel.

E.R. Un subiect spinos sau delicat, depinde din ce punct de vedere priveşti: are creştinul ce să caute în politică? Sau care sunt  pârghiile prin care creştinul poate activa în viaţa publică, aducând societăţii aportul lui?

D.G. Dacă citim Scriptura, găsim acolo oameni ai lui Dumnezeu care, la un moment dat au fost puşi în situaţia de a se implica în politică, în viaţa societăţii. Mă refer la oameni care au avut demnităţi înalte în structurile unor imperii mondiale, cum a fost Daniel care a fost un înalt slujbaş al Imperiului Persan, Iosif care la un moment dat era al doilea după faraon în Egipt, Neemia, etc. avem exemple de oameni ai lui Dumnezeu care nu au căutat ei neapărat lucrul acesta, dar au ajuns să facă politică. În condiţiile creştinismului când Evanghelia se vesteşte, unii oameni sunt surprinşi de Evanghelie  în anumite situaţii sociale. Dacă, de exemplu, cineva este surprins de Evanghelie în timp ce îndeplineşte o slujbă în guvern, bineînţeles că nu trebuie să plece din guvernul acela. El trebuie să rămână să-şi îndeplinească datori şi, de acum, Îl reprezintă pe Cristos inclusiv în modul în care îşi îndeplineşte responsabilităţile pe care le are acolo. Asta însemnând că va deveni un funcţionar mai conştiincios, mai responsabil, mai moral, va fi lumina lumii şi sarea pământului în locul acela. În ce-i priveşte pe creştinii care sunt de multă vreme creştini şi care, la un moment dat, simt o călăuzire înspre politică, nu cred că e rău lucrul acesta, nu e rău ca un creştin să se implice în politică, dar trebuie să o facă aşa cum au făcut-o înaintaşii lui. Şi dacă nu poate să o facă aşa, atunci să nu se bage.

Dacă tu ai calităţi politice, pe de o parte şi eşti un om duhovnicesc pe de altă parte, de ce nu? Problema spinoasă nu e asta, problema spinoasă este dacă oameni care au anumite ordinări în Biserică pot să se implice în politică şi aici părerile sunt împărţite. De exemplu, în Biserica ortodoxă a apărut o reglementare care interzice preoţilor să candideze în politică în alegeri. Unii o fac totuşi şi nu am cunoştinţă despre urmări. Însă nu am cunoştinţă despre o interdicţie de felul acesta în cercurile evanghelice. În ce mă priveşte, luaţi-o ca pe o opinie personală venită din partea unui păstor, eu cred că un păstor trebuie să-şi vadă de turma lui şi are destul de lucru acolo. Mă cam îndoiesc că cineva poate să facă bine şi o slujbă politică şi una duhovnicească. Trebuie să fii duhovnicesc şi în politică şi în Biserică şi în viaţa ta socială. Cred că cineva poate fi duhovnicesc, dar când vine vorba de a îndeplini mai multe sarcini, cred că pentru un om poate fi greu să le facă pe toate deodată. Dar e o opinie a mea şi principiul pe care-l urmez eu. Nu înseamnă că, dacă cineva reuşeşte să facă lucrul acesta eu am să mă opun.

E.R. Auzisem motivaţii de genul: trebuie să fie şi acolo cineva cu principii divine. Acum, întrebarea mea este: oare cu ce poate schimba o decizie un singur consilier creştin din 20?  Oricât ar fi de duhovnicesc, până la urmă tot va fi copleşit.

D.G. Acum, cum să zic, erau o sută şi ceva de satrapii în Imperiul persan şi toţi satrapii s-au pus contra lui Daniel iar el a fost scos biruitor. Asta pentru că el avea pe Dumnezeu de partea lui. Eu cred că, la un moment dat, un om poate face diferenţa, dacă Îl are pe Dumnezeu de partea lui şi Dumnezeu vrea să-l folosească.

E.R. Care ar fi pârghiile prin care un creştin poate aduce aportul lui în societate, fără a fi om politic?

D.G. Am stabilit că nu e o problemă când un creştin poate deveni om politic şi poate, prin îndeplinirea responsabilităţilor pe care le are poate să devină ceea ce trebuie să fie, poate să facă diferenţa. Alte pârghii mai sunt, cum spuneam, Biserica are o dimensiune socială, prin care ea în interacţiune cu alte organizaţii de Stat, ONG, un creştin poate face diferenţa în orice timp şi-n orice lor, dar bineînţeles că mai întâi el trebuie să fie diferit.

E.R. Toleranţă între Biserică şi Stat sau ce fel de raporturi? De putere de tip „care pe care”? De colaborare? De competiţie?

D.G. De-a lungul timpului au fost diferite tipuri de raporturi între religie şi puterea oficială, de Stat. Nu am stat să analizez din punct de vedere istoriografic aceste raporturi. Ştiu doar că Biserica romano-catolică a urmărit puterea şi a exercitat puterea. Biserica romano-catolică a excomunicat regi. A luptat pentru putere. Altă experienţă istorică este aceea a aşa-numitei simfonii bizantine între Biserică şi Stat, adică un fel de coabitare a Bisericii cu Statul la modul în care Biserica se punea la dispoziţia Statului pentru ca acesta să-şi ducă la îndeplinire dezideratele lui de putere. În alte situaţii, Biserica se confundă efectiv cu Statul. Aici nu mă refer la Biserica creştină. Mă refer la conceptul sociologic de Biserică din zilele noastre, când sub denumirea de Biserică intră tot ce ţine de manifestări socio-religioase. Mă refer la statele islamice unde Statul se confundă cu aşa-zisa biserică, dar acolo nu putem vorbi despre biserică, pentru că ei au altă structură, altă organizare. Există monarhiile din Peninsula Arabică care sunt State care se conduc după Legea Islamică. Iată că am identificat trei moduri: Biserica aspirând la putere, Biserica armonizând cu puterea şi biserica confundându-se cu puterea.

E.R. Ca ţară care se pretinde creştină, cum sunt raporturile Bisericii ortodoxe cu Statul la noi şi cum ne raportăm noi, ca evanghelici la Stat.

D.G. Nu e treaba mea cum vede Biserica ortodoxă raporturile dintre ea şi Stat. După cât înţeleg eu, biserica ortodoxă se vrea o Biserică naţională în România, părerea mea este că Statul nu trebuie să aibă criterii care derivă din majoritate sau minoritate când tratează cu diferitele componente ale societăţii din punctul acesta de vedere. S-a dovedit de multe ori că minoritatea a avut dreptate. Cred că, în priveşte raportul Biserică-Stat e mult de discutat. Noi, ca şi evanghelici considerăm că Biserica este separată de Stat, dar trebuie să vedem ce înseamnă separarea. Nu pun problema, ca şi alţii, până unde merge separarea. E clar că separarea există, dar nu e foarte clar pentru toată lumea ce înseamnă separarea asta. Eu consider că faptul că o Biserică se înscrie undeva ca atare, nu înseamnă că nu mai vorbim de separarea bisericii de Stat prin simplul fapt că te înscrii. A te înscrie înseamnă că nu ai nimic de ascuns, înseamnă transparenţă, a te înscrie înseamnă să arăţi că nu ai nimic împotriva nimănui, a fi în legalitate. Dacă nu eşti înscris nu poţi beneficia de protecţia organelor statului în cazul în care te aduni spontan. Unii creştini au concepţia că este greşit să te înscrii şi se adună în mod spontan fără să fie înscrişi, fără să poarte vreo siglă, nu sunt înregistraţi în nici un fel, nici ca biserică, nici vreo organizaţie non-guvernamentală, ei pur şi simplu se strâng undeva. Statul e dator să-i protejeze şi-n condiţiile astea, după legile care sunt, dar dacă sunt înscrişi ar putea să facă toate astea mai uşor.

E.R. De ce se tem, de control din partea statului sau de ce refuză?

D.G. Trebuie să-i întrebăm pe ei! Cred că, de fapt, au la bază o anumită exegeză biblică. Aici e foarte mult de vorbit şi vreau să spun mai multe lucruri care de mai multă vreme mă frământă. Mesajul biblic cu privire la raporturile creştinilor cu Statul le găsim în multe locuri. Apostolul Petru, apostolul Pavel, Iuda, au texte explicite cu privire la raporturile creştinului cu Statul. Am constatat că, deşi pe timpul acela împărat era Nero, oamenii aceia nu vorbesc la fel de urât despre autorităţi cum vorbim noi acum despre cei care ne conduc, care totuşi sunt departe de ceea ce a fost Nero. Nu-s nici pe departe la fel de abuzivi, la fel de imorali cum au fost unii din împăraţii romani pe care-i cunoaştem din cartea de istorie. Cum spuneam, Biserica este separată de Stat. Asta nu înseamnă că Biserica nu poate interacţiona cu Statul la un moment dat. Sunt situaţii în care Biserica trebuie să fie un ajutor pentru Stat, situaţii în care Biserica trebuie să pună umărul alături de Stat. La fel şi Statul, trebuie să ajute Biserica, cred că apar situaţii în care nu este nici o problemă că Satul ajută Biserica. Interacţiunea dintre cele două organisme nu trebuie văzută ca o modalitate de a se subordona una alteia. Biserica nu trebuie să aspire la funcţia Statului şi nici Statul nu trebuie să încerce să-şi aservească Biserica. Fiecare interacţiune trebuie examinată atent şi nu trebuie interpretată greşit. Nu fiecare ajutor din partea Satului trebuie interpretat ca o încercare de aservire. Când într-adevăr se încearcă acest lucru, Biserica nu trebuie să se lase. Separarea Bisericii de Stat presupune că Biserica să funcţioneze de sine stătător, iar Statul nu poate să intervină în viaţa şi funcţionarea Bisericii. Atunci când o persoană care deţine o funcţie publică doreşte să ajute cu ceva Biserica, este problema ei, nu trebuie să ne punem de-a curmezişul şi nici să nu interpretăm intenţia ca răuvoitoare. Dacă nu suntem de acord cu acest lucru în ceea ce ne priveşte, nu înseamnă că trebuie să luăm poziţie împotriva celor care acceptă ajutor. Sunt situaţii în care refuzând rişti să jigneşti nejustificat, sau să fii interpretat excesiv şi acesta nu este un lucru bun pentru o comunitate bisericească.

E.R. Responsabilitatea de a ţine sus standardele morale pare a fi rămas exclusiv în sarcina Bisericii. Se spune că Satul gestionează prin legi sau alte mijloace anumite comportamente… dar din câte vedem, aceste standarde morale devin tot mai tolerante. Chiar dacă există legi clare, totuşi anumite comportamente şi practici devin tot mai vizibile, cum ar fi expunerea înclinaţiilor sexuale în public, concubinajul, avortul. Noi avem ca şi creştini un Îndrumar acre ne spune cum trebuie să trăim. Cum ar trebuie să se raporteze Biserica la ideile acestea de toleranţă care vin de la orientali, cum ar fi aceea că adevărul este relativ, că avem cu toţii dreptate, că avem drepturi egale, că fiecare poate trăi cum doreşte. Mai rămâne Biserica în secolul 21 un etalon de sfinţenie? Mai rămâne un formator de caracter, model de integritate, de sfinţenie? Sau aceste valori sunt deja perimate în sânul unei Biserici măcinată de lupte interioare?

D.G. Din păcate, Biserica este dezbinată şi în ce priveşte ideea despre care ai vorbit. Dacă Biserica trebuie sau nu să fie un etalon moral, e clar că trebuie să fie. În ceea ce priveşte tendinţele contemporane, trăim în post-modernism, o altă faţă a modernităţii, eu, cel puţin aşa văd lucrurile. Modernismul a pus accent pe ceea ce se vede, ceea ce se percepe cu simţurile, pe raţiunea omului ca autoritate ultimă. La un moment dat mergând pe drumul raţiunii, s-a ajuns la concluzia că raţiunea nu-i suficientă pentru a explica totul, iar din momentul când oamenii au realizat asta, trăim în post-modernism, care este foarte flexibil în ceea ce priveşte noţiunea de adevăr şi noţiunea de absolut. Ai făcut referire la religiile orientale. Ele au pătruns în occident mai masiv în perioada de dup ă cel de al II-lea război mondial când posibilităţile de comunicare între oameni au crescut. Dacă în secolul trecut puţini cunoşteau filozofia orientală, acum a devenit mult mai accesibilă. Unii oameni au fost entuziasmaţi de această filozofie în care se realizează un fel de simbioză între ateism şi teism. De fapt, religiile orientale sunt panteiste. Panteism înseamnă dumnezeu peste tot, totul dumnezeu. Spre deosebire de ateism care înseamnă să nu ai nici un fel de dumnezeu, panteismul înseamnă să te închini naturii, să faci din natură dumnezeu. Dezideratul lor este să vină în armonie cu natura, cu lumea, ei includ în acesta categorie, lumea, inclusiv componenta spirituală. Ei cred în supranatural, dar includ supranaturalul î acelaşi întreg, acel întreg având componenta naturală şi cea supranaturală. Binele e o componentă, la ei răul este o noţiune destul de vagă, la ei este un principiu luminos şi unul întunecos care sunt egale şi interacţionează şi care au raporturi fluctuante între ele. În cele din urmă s-a ajuns aici, la a afirma că fiecare are adevărul lui.

În ce mă priveşte, după Biblie există absolutul, adevărul, dar trebuie să fim circumspecţi în raportarea noastră la absolut, la adevăr, pentru că totuşi adevărul nu suntem noi şi adevărul este cam greu de cuprins. Atunci trebuie să vedem adevărul ca o Persoană care trebuie să fie în noi şi noi în Ea, în ce priveşte cunoaşterea, noi suntem limitaţi. Biblia spune că noi nu putem cuprinde toată înţelepciunea lui Dumnezeu, nu putem cuprinde nici măcar toată creaţia lui Dumnezeu. Aşa că nu ne rămâne decât să ne lăsăm noi cuprinşi, absorbiţi noi în adevăr. Observ în jurul meu atitudini inflexibile în ceea ce priveşte afirmaţiile celuilalt, fiecare deţine adevărul absolut, iar în Scriptură scrie că, dacă am ajuns la aceeaşi opinie într-o problemă, să mergem pe drumul acesta. Şi când am ajuns la opinii divergente trebuie să continuăm relaţia noastră făcând abstracţie de diferenţa de opinii pe un anumit subiect. Noi nu trebuie să fim toleranţi cu lucrurile pe care Biblia le caracterizează în mod explicit ca fiind rele. În schimb, în ce priveşte anumite păreri etice sau teologice, aici trebuie să fim cât se poate de smeriţi în relaţiile pe care le avem unii cu alţii, ştiind că suntem diferiţi şi să fim conştienţi că niciodată nu vom ajunge la un numitor comun în toate. Ar fi şi plictisitor să fie aşa. Niciodată nu mi-a plăcut limbajul de lemn, cu toate că limitările mele câteodată m-au constrâns să-l practic. Dar ar fi, repet, plictisitor dacă am gândi şi vorbi cu toţii la fel, scrie undeva că trebuie să aveţi aceleaşi simţăminte, să vorbiţi cu toţii la fel. Cred că aici nu se referă la modul de manifestare sau vocabularul folosit, ci se referă la a avea o gândire comună în probleme fundamentale de o deosebită importanţă. Noţiunea de bine şi rău există şi omul ştie ce e bine şi ce e rău, nici nu ar trebuie să fie scris în Biblie. În Noul Testament nici nu scrie. Ori de câte ori apare o listă de păcate în Biblie lista se încheie cu cuvintele „şi altele ca acestea”. Nu trebuie să vină cineva şi să le completeze, pentru că omul ştie ce e bine şi ce e rău.

Te-ai referit la anumite practici pe care Statul le tolerează. Statul are rolul lui şi Biserica are rolul ei în societate. Şi Statul şi Biserica sunt lăsate de Dumnezeu. Fiecare cu un anumit rol. Statul are rolul de a ţine ordinea în societate. Omul e o fiinţă socială. Trăirea împreună este o componentă a chipului lui Dumnezeu în om. Statul trebuie delimitat de societate şi apoi de lume. Dumnezeu vorbeşte despre lume într-un fel şi altă dată în alt fel. Când se spune în Biblie că Dumnezeu urăşte lumea, îi avertizează pe cei care vor să fie prieteni cu lumea că se fac duşmani cu Dumnezeu, dar pe de altă parte, Dumnezeu iubeşte lumea atât de mult încât dă pe Singurul Său Fiu pentru ca oricine crede în El să nu piară şi să aibă viaţă veşnică. Scriptura nu deosebeşte aceste cuvinte, aşa că noi, ştiind ce-i bine şi ce-i rău, să înţelegem corect ce-a vrut să spună.

Există lume ca mod de viaţă fără Dumnezeu şi există lume care e totalitatea tuturor oamenilor şi a lucrurilor create de Dumnezeu. Dumnezeu nu a făcut ceva ca mai apoi să se întoarcă împotriva aceea ce a făcut. Problema lumii e că a scos pe Dumnezeu din ecuaţie, a scos pe Dumnezeu din viaţa ei şi atunci nici nu mai trebuie ca Dumnezeu să urască lumea pentru că lumea şi-a semnat singură sentinţa prin renunţarea la Dumnezeu, la ce este bine, la ce este adevărat, la ce este absolut. Şi lumea se cufundă în felul acesta într-un relativism dăunător. Societate înseamnă oameni care convieţuiesc într-un mod organizat şi Dumnezeu este un Dumnezeu al rânduielii. El nu are nimic împotriva societăţii. El are ce are cu lumea care e fără Dumnezeu. Statul este cel care administrează toate aceste lucruri şi nu-şi poate permite să dea pe unii la o parte. Când face aşa ceva este părtinitor. Şi el ar trebuie să fie nepărtinitor cu cetăţenii lui. El trebuie să-i suporte şi pe creştini şi pe musulmani şi pe atei. Îmi vine să râd câteodată când îi aud pe unii dintre ai noştri cum se exprimă, de parcă Statul ar fi dator să-i dea pe toţi rivalii noştri la o parte pentru că noi suntem adevăraţi şi „eu nu ştiu, domnule, cum au ajuns ăia acolo aşa proşti că nu văd că noi suntem ăia adevăraţi şi să termine, domnule, odată cu ăştialalţi care sunt nişte răufăcători prin definiţie, nişte nelegiuiţi!” Statul trebuie să-i gospodărească pe toţi. Când cineva vine cu ce ştiu eu ce mod de viaţă care nu contravine regulilor societăţii, Statul nu poate să intervină şi să reglementeze chestiile acestea. Ai pus problema homosexualităţii, concubinajului, a altor practici. Sunt de acord că lucrurile de acest fel sunt descrise în Biblie ca fiind rele. Există o ordine firească a lumii iar aceste lucruri nu fac parte din această ordine firească. Lucruri obişnuite, normale, ordinea firească în care oamenii au ales să trăiască, au fost la un moment dat întoarse de cei care aleg să trăiască diferit. Iar lucrurile acestea nefireşti îşi revendică dintr-odată un loc acolo şi ele. Dintotdeauna s-au practicat lucrurile acestea. Chiar dacă în trecut căsătoria nu era la fel ca azi, nu trebuia să treacă prin Biroul de Stare civilă ca acum, existau şi atunci metode de oficializare a căsătoriei. Fiecare societate are un cod moral al ei. Şi unele lucruri pot fi bune într-o societate şi rele în alta, dar în contextul în care trăim noi, aşa e normal: ca omul să se căsătorească legitim şi în faţa societăţii, nu numai în faţa lui Dumnezeu.

De ce să arăt eu dispreţ pentru oamenii de pe lângă mine, care sunt şi ei făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu? De ce să desconsideri orice autoritate, bunul simţ al societăţii, să desconsideri tot pentru că tu, vezi Doamne, numai cu Dumnezeu discuţi… nu are nimeni fir direct cu Dumnezeu şi ei numai cu Dumnezeu îşi reglează toate! Dacă legile spun că familie este considerată aceea care e căsătorită la Oficiul Stării civile, atunci când eu vin cu o altă formă înseamnă că am încălcat o lege. Legile sunt tolerante şi ele admite mai multe forme de convieţuire. Dar atât Statul cât şi Biserica, fiind de la Dumnezeu, trebuie să se respecte una pe alta. Nu vreau să creadă cineva că neapărat eu militez pentru o colaborare cu Statul, eu sunt pentru a examina bine conjuncturile, cum am spus, adevărul absolut există, dar nu suntem noi acela!

Referitor la homosexualitate, Biblia spune că aceste lucruri se practică de multă vreme, ştim cu toţii despre Sodoma şi Gomora, dar mai ştim că Dumnezeu condamnă aceste lucruri. Fie că Biserica permite sau nu, ele se vor practica în continuare.

E.R. Poate fi acesta un punct în care Biserica intră în conflict cu Statul?

D.G. Nu. Biserica nu trebuie să intre în conflict cu Statul în acest punct. Biserica are dreptul al propriul ei Statut şi la propria ei mărturisire de credinţă acre poate cuprinde restricţii pentru membrii ei cu privire la concubinaj, homosexualitate şi alte practici. Eu am o părere clară şi categorică cu privire la homosexuali şi pretenţiile lor. Cum spun, eu nu-i pot opri să existe, dar ei vin cu pretenţii care trec dincolo de revendicarea dreptului la existenţă. Vin să se promoveze, să se manifeste, să se expună. Şi aici eu am obiecţiuni. În primul rând, ei spun că aşa s-au născut. Probabil că unii oameni au nişte porniri din naştere, aşa cum unii sunt cleptomani, alţii au înclinaţii spre pedofilie, alţii au înclinaţii necrofile, alţii au porniri criminale. Acuma ce facem? Ne lăsăm în voia pornirilor noastre? Cu toţii avem anumite înclinaţii spre rău. Şi atunci, ce facem? E clar că unele dintre acestea trebuie să ni le reprimăm. Pentru că nu putem convieţui printre oameni cu ele. Homosexualitatea nu intră în categoria acţiunilor care dăunează fiinţelor fără apărare pentru că este o acţiune desfăşurată între adulţi care au dreptul de a decide în ceea ce-i priveşte. Eu nu pot opri două persoane de acelaşi sex să trăiască împreună. Ce pot face eu este să mă opun ca relaţia lor să fie numită căsătorie. Pe ce mă bazez? Pe faptul că o înţelegere a cuvântului căsătorie există deja. Această percepţie se referă la un bărbat şi o femeie care trăiesc împreună. Dacă homosexualii doresc să-şi legitimeze în faţa legii relaţia, Biserica nu se poate opune. Statul trebuie să rezolve problema asta. De ce? Pentru că şi ei au nevoie de o protecţie, au nevoie de o reglementare a unor raporturi dintre ei care nu sunt neapărat sexuale, cât sociale. Cum ar fi cazul în care unul vrea să lase moştenire celuilalt averea lui… În acest context ei vin şi spun că noi trebuie să-i considerăm o familie, cuplu căsătorit. Eu nu-s de acord cu lucrul acesta, dar nici nu pot opri Statul să găsească o altă modalitate de a rezolva probleme de genul acesta. Dacă ei sunt mândri de modul lor de viaţă, atunci să se afirme aşa, nu să preia statutele sau titulaturile altora, ci denumind specific situaţia lor, care nu este familie în sensul acceptat al cuvântului. Dacă vor să trăiască aşa între ei, să se numească ca atare, să nu pretindă că sunt familie, că sunt căsătoriţi. Nu sunt de acord nici cu manifestările publice pe acre ei le organizează, aici cred că Statul are trebuie să fie un pic mai vehement: heterosexualii nu vin să organizeze manifestaţii de felul acesta prin care să-şi afirme alegerile. Cu ceva timp în urmă când s-a supus dezbaterii publice legea dezincriminării homosexualilor, fără să stau pe gânduri prea mult m-am alăturat şi eu celor care s-au opus. Nu cred că a fost un lucru bun. Nu cred că oamenii aceştia ar trebui să fie închişi, nu trebuie să-i punem într-un ţarc şi să-i mitraliem. Orice om trebuie iubit, aşa ni se porunceşte. Dumnezeu îi iubeşte şi vrea să-i mântuiesc şi pe ei. Aşa că noi trebuie să trăim un mod de viaţă care să fie în mod vizibil o alternativă pentru tot ce se întâmplă în lume.  

E.R. Revin la rolul de formator de caracter şi integritate al Bisericii.

D.G. În momentul în care omul devin credincios, deja Dumnezeu lucrează în viaţa lui. Dumnezeu începe să formeze în el caracterul cristic. Rolul Bisericii este să participe la lucrarea asta. Biserica în manifestările ei are călăuzirea Duhului Sfânt şi manifestările ei au ca scop tocmai această zidire. Dacă ne referim la acea Biserică despre care scrie Biblie şi acre este definită în termenii Bibliei, Biserica rămâne un formator de caracter. Dar dacă ne abatem de la Biblie, nu mai putem să mai formăm ceva care să implice dumnezeiescul acolo. Nu putem forma caracter creştin decât rămânând în termenii Bibliei. Când zic termenii Bibliei, unii înţeleg prin asta reguli: nu fă aia, nu fă aia…. Sunt vreo trei reguli de făcut şi trei pagini de reguli despre ce nu trebuie făcut. Cred că nu aşa e pusă problema corect. Caracter înseamnă bunătate, integritate. Bineînţeles că la un moment dat caracterul se manifestă prin ce faci sau ce nu faci. Dar nu ce faci sau ce nu faci te defineşte, ci faptele sunt definite de caracter. Ceea ce face omul vine din ceea ce este şi nu invers. Când nu eşti decât un set de reguli sfârşeşti ca şi fariseii şi cărturarii care au trebuit la un moment dat ce înseamnă să munceşti, să călătoreşti în ziua de Sabat. Câţi paşi ai voie să faci ca să nu depăşeşti norma, câte grame ai voie să ridici ca să nu munceşti în ziua de Sabat. Când încerci să trăieşti prin reguli, consideră-te pierdut pentru că nimeni nu a reuşit să ţină reguli până acum. Ce rămâne de făcut? Cum zicea Augustin: iubeşte şi pe urmă fă ce vrei. A iubi înseamnă să vrei ce e bine pentru cei de pe lângă tine, cât rău ţi-ar fi făcut cineva consideră că e o biată victimă, ca şi tine şi atunci trebuie să faci ceva ca să-l ajuţi şi un prim pas ar fi să-i faci bine în locul răului pe care ţi l-a făcut şi poate că el rămâne cu problema lui, dar tu nu ai alt traseu pe care să mergi decât acesta. A fi creştin nu înseamnă să respecţi nişte precepte, deşi cred că în creştinism există nişte precepte, dar nu trebuie confundat creştinismul cu aceste precepte. Creştinismul înseamnă trăirea dup principii divine, înseamnă să mergi o milă în plus, să întorci şi celălalt obraz, să cedezi şi cămaşa, să te judeci pe tine şi nu pe alţii, înseamnă să nu ai grija zilei de mâine, să-ţi ajungă problemele de azi, să fii gata să trăieşti de azi pe mâine. Dacă poţi să te îmbogăţeşti, fă-te miliardar, nu-i nici o problemă! Poate, dacă ai tu, îmi dai şi mie. Dar nu umbla dup asta, ci să fii gata să rămâi în starea pe care ţi-a pregătit-o Dumnezeu. Dar dacă El îţi dă 12 lei şi tu vrei 15, acei 3 lei sunt marea ta problemă care te va duce de râpă.

E.R. Cine mai este azi producător de cultură, de civilizaţie?

D.G. Statul nu are funcţia de a produce ceva. Statul e cel mai amărât din câte există, el nu are nimic, el toate le capătă de la noi. E greşit înţeles inclusiv în domeniul politic conceptul de stânga şi de dreapta, nu intrăm în amănunte. O politică de dreapta nu-i o politică pentru bugetul Statului ci pentru mediul de afaceri. Deci Statul nu produce ci favorizează producerea oferind mijloacele necesare. Apoi el va ocroti şi supraveghea, dar nu la modul de a controla ci de a proteja cultura, civilizaţia, apărarea, ordinea publică, învăţământul, sănătatea, tot ce ţine de funcţionarea societăţii. În schimb, Biserica este un producător de civilizaţie şi cultură, pentru că Biserica stă pe un fapt de cultură şi civilizaţie, pe o operă de cultură şi civilizaţie. Şi sunt mândru că sunt creştin, pentru că civilizaţia occidentală actuală are la bază două surse: cultura greco-romană şi spiritualitatea iudeo-creştină. Biserica are personalităţi acre creează sub diferite forme: ştiinţific, artistic, literar, şamd. Aceste creaţii au girul Bisericii însăşi. Apar cărţi de teologie şi nu numai pe care scrie că au binecuvântarea unor confesiuni. Problema care se pune este cum interacţionăm cu cultura lumii, societăţii. Aici cred că deja pot folosi cuvântul lume într-un context pozitiv. Sunt cărţi scrise deja (Colin Brown, Gene Edward Veith jr., James W. Sire, Philip Ryken) despre interacţiunea creştinului cu cultura lumii. Bineînţeles că tot ce este bun putem să ne însuşim. Nu este neapărat, dar putem. Nu tot ce este în cultura lumii este bun. Sunt producţii artistice sau literare care nu-şi propun un ideal moral-creştin. Nu înseamnă că dacă nu-i bun, nu citim. Cred că ajungem să aruncăm o carte de o parte şi fiecare are propriile lui criterii.

E.R. Cum ai cataloga interdicţia unor confesiuni faţă de literatura sau cultura seculară? E un mod de a urmări controlarea membrilor?

D.G. Cred că e doar ignoranţă. Nu cred că cineva care are asemenea pretenţii poate urmări ceva, să răspândeşti idei din astea şi să urmăreşti ceva este o contradicţie de termeni aici. Oamenii aceştia nu sunt în stare să urmărească ceva. Un fel de a ne arăta respectul şi dragostea faţă de oameni este să ne intereseze cum gândesc oamenii aceştia şi ce sunt ei în stare, să încerci să-i cunoşti, să te apropii de ei. La un moment dat Apostolul Pavel citează un poet grec în Areopag, nu mai ştiu acum numele lui, ceea ce arată că Pavel nu a lepădat toată cultura pe care şi-a însuşit-o înainte să fie convertit. Sunt oameni care nu au pasiunea cititului sau artelor, e treaba lor, eu nu condamn pe cel care nu este preocupat de aşa ceva. Nu toţi oamenii au aceleaşi pasiuni. Şi eu am citit câte ceva înaintea convertirii. Când am auzit Evanghelia, citeam „Oblomov” de Goncharov şi ajunsesem pe la jumătate. Acolo e cartea şi acum, neterminată. Am citit după ce m-am sedimentat spiritual, am fost curios cu privire la anumiţi autori. Normal că studiul biblic şi teologia sunt preponderente, dar citesc şi altceva. Fiind implicat într-un proiect social trebuie să fiu la curent cu ceea ce se impune acolo ca să ştiu ce trebuie să fac. Citesc drept, sociologie, cărţi de mediu, de viaţă de cuplu, de parenting. Facem mai bine ce ni se încredinţează dacă citim.

E.R. Ne putem permite îndepărtarea de la etalonul care este Scriptura atunci când dinamica Stat-Biserică o cere.

D.G. Eu am apucat un pic şi din regimul comunist şi au fost locuri în care împuterniciţii regimului interziceau unele lucruri care ţineau de acte de cult (botez la râu, manifestări în afara clădirii). Putem vorbi de compromis, dar asta nu înseamnă să nu mai facem ceea ce trebuie să facem. Când este cazul, putem evita un conflict cu Statul, dar în unele cazuri nu putem abdica de la crezul nostru. Nu toate lucrurile impuse sunt de acceptat. La noi nu se pune problema. Facem tot ce vrem. Trăim după Biblie şi nu e nimic de condamnat. Sistemul nu încearcă să ne restrângă, doar anumite persoane care au nişte prejudecăţi şi deţin ceva putere ne pot restrânge. Mi s-a întâmplat şi mei când având o aprobare mai veche de la un inspector care nu mai e, am nevoie de alta de la cel care e în funcţie, altfel nu sunt lăsat să intru în şcoală să-mi desfăşor activitatea. Se mai întâmplă şi aşa ceva, chiar dacă nu ar trebui. Ca Biserică, când suntem înscrişi undeva, înseamnă că am prezentat un Statut care a fost aprobat. Am elaborat o mărturisire de credinţă pe baza căreia funcţionăm în interior şi pe baza Statutului funcţionăm şi în interior şi-n exterior. Deci nu are voie nici o parte a sistemului să te discrimineze,. Dacă ai aprobare să funcţionezi, atunci nu are voie nimeni să-ţi interzică nimic. Nu te poate opri de la manifestările sociale care ţi s-au aprobat deja. Când Biserica cere aprobare publică, este foarte bine ca să postă funcţiona public şi transparent. Organizaţiile fac parte din societatea civilă şi nu e în regulă când un funcţionar public îmi pune interdicţii. Mă poate verifica, dar nu mă poate opri. Apartenenţa mea religioasă nu ar trebui să intre în discuţie când mă duc în numele organizaţiei pe care o reprezint.

, , , , ,

  1. #1 by calatorru on Iulie 3, 2012 - 07:41

    Reblogged this on Evanghelici Hunedoreni.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

  • Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

    Alătură-te altor 4.968 de urmăritori

  • e v e n i m e n t e :

    ►... CLICK pe imagine

  • Z I A R U L = informaţie pe hârtie

    Evenimentele există. Hunedoara este şi evanghelică.

    Ne lipseşte încă fluidizarea informaţiei, promptitudinea şi lucrul în echipă (un colectiv de redacţie "self-motivated"), spiritul jovial şi curajul de a schimba şabloanele învechite. Ne lipsesc aceste lucruri, nu în sensul că nu le avem, ci în sensul că facem uz de ele mult prea puţin.

    Poate că este vremea să vorbim la trecut! :)

    Doamne ajută!

    Dacă CREZI că locul tău e alături de noi, CONTACTEAZĂ-NE !

    “Good ideas are common - what's uncommon are people who'll work hard enough to bring them about”-A.B.

  • Parteneri

  • de Interes

  • Judeţe Evanghelice

  • Flickr Photos

%d blogeri au apreciat asta: